Acum câţiva ani nu înţelegeam prea bine aceste cuvinte şi totodată nu înţelegeam nici zbuciumul meu interior.
Nu înţelegeam prea bine iubirea de sine. Nu o cunoşteam şi nu era în natura dezvoltării mele ca adult.
De fapt neliniştile mele veneau tocmai de la lipsa păcii interioare, de la incapacitatea de a închide rănile copilăriei, de la neputinţă de a privi situaţiile din viaţă cu calm şi înţelepciune. Nu aveam puterea să văd mereu partea plină a paharului.
Eu nu eram bine cu mine şi am atras oameni în viaţă mea care m-au rănit pentru că eu le-am permis. Eram obişnuită din copilărie să accept situaţii nedrepte şi, adult fiind, devenise o a doua natură să permit oamenilor să mă rănească.
E.. de un an totul s-a schimbat.
A trebuit să cunosc suferinţa în cele mai adânci colţuri, ca de acolo să mă transform şi să mă ridic un alt om.
În procesul de vindecare m-am conectat la eul meu interior, m-am descoperit cu adevărat, m-am înţeles, m-am acceptat, m-am iertat şi am găsit puntea de legătură dintre copilul meu interior şi adultul de azi.
Azi sunt un om împăcat cu sine, sunt un om mai calm, sunt mult mai înţeleaptă şi mult mai înţelegătoare.
Am învăţat să fiu fericită eu cu mine.
Sunt mult mai tolerantă cu cei din jur şi înţeleg că oamenii fac greşeli, că toţi au la rândul lor nelinişti şi că fiecare are un bagaj emoţional pe care îl trage după sine.
Cred că lucrurile grele se întâmplă în viaţă cu un motiv şi că din fiecare situaţie grea trebuie învăţată o lecţie.
Dacă nu o înveţi, atunci acea situaţie nasoală se va repeta până când vei învăţa ceea ce trebuie.
Eu am învăţat în ultimul an cea mai importantă lecţie : să mă iubesc.
